Un bătrân cântă la muzicuță.
În fața lui, pe o sacoșă de rafie, stă o poză. Din ea zâmbește un băiat blonduț îmbrăcat în uniformă de școală veche, cu pătrățele albe și albastre. Din când în când, bătrânul o potrivește. Povestea mâinii lui întinse.
Cu toate că ce are pe el abia poate fi numit plover când afară ninge, bătrânul e vesel când interpretează. Contrastează puternic cu oamenii care ies de la metrou la costum și cu haine de blană, dar cu fețele posomorâte.
Își dă și mai rău silința atunci când cineva se oprește să-l asculte. Face un spectacol complet, de dans și cântec, cu gesturi de bufon menite să-și onoreze stăpânul. Când primește o bancnotă, o lipește de ambii obraji și o flutură înainte de plecăciunea finală. Reprezentația se reia pentru următorul spectator.
Nu ii dispare jovialitatea nici atunci când niște băieți se opresc să glumească pe seama lui, așa cum fac tinerii cărora nu le-a lipsit nimic vreodată.
Mă întreb dacă știe să citească. I-aș da și povestirea asta, o dată cu bancnota.
Oare s-ar opri din spectacolul său? I-aș înfrânge bucuria? Probabil că ar continua cu atitudinea mândră și fericită, ce nu se potrivește deloc cu restul făpturii sale.
^ Fotografia este din portofoliul lui Mathias Konrath, de pe Unsplash
shortstoryside.com 
Zâmbetul bătrânului, o invitație la empatie, o răsplată în avans, un cadou inestimabil într-o lume jalnică în care bogăția, puterea şi trufia au şters din ochii noștri orice urmă de sentiment pentru cel de lângă noi. Mulțumesc
ApreciazăApreciat de 1 persoană