În a treia zi de atelier, lumina cade pe foile cursantelor ca o mână blândă.

Mila simte doar încordarea din ceafă.

Predă storytelling unor femei mai în vârstă ca ea, ce par epuizate. Pare că sunt acolo nu ca să învețe ceva nou, ci ca să respire.

Mila stă pe marginea biroului, explicând și zâmbind când iși mai amintește.

Iulia — o femeie mai tânără, și mai puțin obosită — ridică ochii din foaie și spune:

— Dar dumneavoastră… nu mai publicați, nu?

Liniștea mirosea a metal.

— Zic doar că… dacă tot ne cereți vulnerabilitate, poate ar fi corect să ne dați un exemplu. N-am găsit nimic semnat recent.

Mila simte cum i se usucă gura.

Respiră. Uită-te fix în ochii ei și răspunde ceva neutru.

Și-a înălțat bărbia cu câteva milimetri:

— Cine poate, face. Cine nu, predă. Vocea îi ieși fermă.

Se aud câteva râsete. Mila nu râde. Ea își așează trăsăturile într-un poker face perfect. Și-a odihnit privirea pe el.

În spatele geamului, grădinarul ridica o jardinieră. Avea mișcări lente, dar sigure. Își aminti brusc ce spusese o cursantă:
— E surdo-mut. Nu vorbește cu nimeni. Doar așează florile.

Ferice de el, își spuse Mila.

Le dă cursantelor tema, cu ochii pe el, încercând să nu simtă nimic. N-o mai bușise plânsul de mult la gândul că nu mai e în stare să scrie ceva decent, dar nu se știe niciodată.

Deși a încheiat mai repede, nu avea chef să meargă acasă. S-a dus în grădină și s-a așezat pe o bancă la soare.

Grădinarul abia a schițat că o vede.

Se simțea penibil, dar acum trebuia să stea un pic. Când el s-a întors cu spatele, Mila a spus:

— Eu când iși spune cineva părerea despre mine… fug. Dacă mă critică, nu vreau să aud, că știu că nu sunt prea bună la nimic. Dacă mă laudă, e și mai rău.

Grădinarul s-a întors spre ea, cu o tufă de lavandă cu rădăcina expusă. O plantează în spatele băncii pe care stătea Mila. Nu-i plăcuse mirosul de lavandă niciodată. Dar asta nu era așa nesuferită.

…

Seara, în timp ce spăla vasele, copilul apăre în ușă, cu pijamalele ușor ridicate pe gleznă.
— Mami, ce frumos ai spalat farfuriile, spuse cu seriozitate. Ai fost foarte atentă.

Era serios. Ca un mic judecător care i-a dat nota zece.

Mila se uită la farfuria pe care o spăla probabil a treia oară, dezbătând dacă cineva care n-a mai publicat de mult ar trebui să predea un curs de scris. Plimbase gândurile prin toate greșelile posibile, ca un paznic obosit care verifică ușile deja încuiate. Simți cum o cuprinde vina că a pierdut prea mult timp cu vasele.

Apoi se văzu brusc, în aceeași bucătărie, dar pe timp de zi.

Fiul ei, adolescent:

— Nu ai fost aici, mamă. Nici când îți spuneam că te iubesc.

Sunetul ascuțit al porțelanului spart întrerupse scena.

Se întoarse cu inima în gât. Fugise în viitor? Copilul se uita la ea, mirat.

— Scuze, am…

Dar el dădu din umeri.

— Aduc măturica, zise simplu.

Mila strângea cioburile cu mătura în mână, simțind cum corpul începe să se umple la loc.

…

Cabinetul avea perdele grele și o veioză care făcea ca lumina să cadă oblic, ca într-un tablou olandez. Mila stătea cu tălpile pe canapea și mâinile strânse în poală.

— A fost un compliment, spuse încet. A zis doar că i-a plăcut cum am spălat farfuriile.

— Și totuși? întrebă terapeuta, fără să grăbească nimic.

Mila oftă.

— M-a dus direct într-un viitor imaginar. L-am văzut mare, acuzându-mă că sunt absentă. M-am speriat ca și cum chiar mi-ar fi spus-o. Apoi am scăpat farfuria și mă așteptam ca el să…țipe la mine.

— Cine a țipat la tine prima oară când ai scăpat ceva?

— Mama, veni instant răspunsul Milei. De obicei se gândea mai mult la răspunsuri.

— Și cum te făcea asta să te simti?

— Înghețată. Cred că de aceea și scăpam lucruri, de fapt. Era ca și cum corpul nu mai vroia să asculte.

— Când venea înghețul? Ce se întâmpla înainte?

Mila oftă ușor. Se uita la terapeută. Știa că așteaptă ceva de la ea. Dar era un mare gol. Lăsă ochii în jos, se așeză mai bine pe canapea.

Îmi amintesc că i-am spus o poveste. Și mi-a spus că sunt deșteaptă, că am memorie bună. Mai târziu nu mai știu ce am murdărit prin casă. M-a bruscat și a țipat la mine: la cât ești de deșteaptă, te porți ca ultima proastă. Am stat acolo ca o cârpă și am lasat-o să mă scuture.

— Uneori, când corpul percepe o emoție copleșitoare, se oprește. Îngheață. Se stinge, ca să nu se spargă.

— Și ce fac cu asta?

— Înveți să rămâi. Îți dai timp să simți în porții mici.

— Cu ce? Cu respirații și mindfulness?

— Și cu blândețe. Nu trebuie să rămâi în corp ca să exiști. Dar e mai calduț acolo.

— Nu-mi amintesc să mă mai fi lăudat mama. Afară de ca să audă alții. Sau ca să îmi spună că ea n-a realizat câte am făcut eu, că nu a avut niciodată casa ei, că n-a avut opotunități. Nu simt că se bucură cu adevărat pentru mine. Iar eu clar nu mă bucur, mai rău mă simt vinovată.

— Nu te-ai simțit bine nici când te-a lăudat Matei pentru cum ai spălat farfuriile.

— Deloc. Am ieșit din mine.

— Când laudele sunt urmate de umilință și de control, pot deveni semnalul unei capcane.

— Adevărul e că parcă se activează o alarmă. Mă simt ca o muscă prinsă sub pahar.

— Creierașul a învățat că după laude, urmează ceva rău. Dar nu mereu intențiile sunt rele. Și, chiar dacă sunt, te descurci să le faci față. Poate e timpul să te bucuri de complimente.

— Cum, când sunt blank?

— Când mai simți că ieși din tine, observă. Mă simt înghețată. Mișcă un pic degetele. Spune-ți că ești în siguranță.

…

După ședință, Mila a mers pe jos până la atelierul de povestit. A ajuns mai devreme. S-a oprit lângă lavandă. Grădinarul era cu spatele. Ridica niște ghivece, ca și când vroia să le compare greutatea.

Ajunsese mai devreme. S-a așezat. El nu s-a întors.

— E amuzant, zise Mila. Acum nici nu poți să-mi citești pe buze. Vorbesc cu un om despre care știu că nu mă aude. Care n-are păreri. Poate de-aia nu simt că mă topesc când vorbim.

— Ce faci? Vorbești cu mutul? se auzi Iulia.

— Eu…da, e un bun ascultător. Mergem înauntru?

…

A doua zi, a trimis o poveste unui editor. Se numea „Vorbind cu mutul”.

Era scurtă, fără artificii. Despre o actriță care nu mai suporta aplauze, dar învăța să asculte o floare crescând.

A fost publicată imediat, într-o revistă online și distribuită de cincizeci de persoane în două ore.
Iulia a lăsat un comentariu. Mila nu l-a citit.

A doua zi, și-a ținut cursul ca de obicei.

Când a terminat, grădinarul aștepta la ușa, cu douăzeci de ghivece mici cu lavandă, pentru douăzeci de doamne și domnișoare.

Nu era chiar atât de absent, gândi Mila. L-a ajutat să le distribuie.

La sfârșit, a primit și ea unul. Al ei avea o hârtie înfiptă în pământ. L-a pus pe bancă. Le-a întrebat pe cursante daca vor să rămână la un pahar de vin. Le-a recomandat un restaurant și le-a rugat să meargă inainte.

A luat ghiveciul. A desfăcut hârtia: Te pierzi pe tine când uiți că ești vie. Suna a ceva de pe instagram.

L-a privit pe grădinar.
— Tu… auzi?

Bătrânul i-a făcut cu ochiul.

Poți să și vorbești?
— Nu prea am cu cine de când a murit nevastă-mea.

— Îmi pare rău.

— Mulțumesc. Îmi lipsește băbuța mea.

…

— Săr’ mâna, mama. Nu, vroiam doar să văd ce faci. Nu pot să stau mult, că mă așteaptă cursantele. Vroiam doar să îți mulțumesc că mi-ai cumpărat cărți, că uite, altfel nu învățam pe nimeni cum să scrie.

…

Acasă, a deschis laptopul. Cursorul clipea pe pagina goală.

Te pierzi pe tine când uiți că ești vie. E în regulă să fii vie, cu tot ce înseamnă asta.
A închis ochii. Și s-a dus.
Doi ani în viitor.

Sala era plină. Stiloul îi mergea pe carte. Semna. Un bărbat între două vârste îi spuse:
— Vă mulțumesc. M-ați mișcat. Mi-ați reaminit ce contează.

Mila a deschis prima pagină a cărții.

S-a întors.
A deschis un Word nou. A tastat cu grijă titlul: Femeia care vorbea cu viitorul, și prima frază: N-am fost niciodată mută. Doar plecată.

Fiul ei dormea în camera cealaltă. În niciun viitor el nu o certa că nu e prezentă.
Pentru că era.